Înalbvorbim

Litere stinghere își fac cuib în copacul tăcerii. Printre ramurile dezgolite plâng gânduri risipite. Cuvinte prinse pe aripi de vânturi stinghere îmbrățișează literele rupte din trupul lor.
Printre rădăcinile copacului cresc singurătăți ce dor.
Îmi doresc să te poți apropia încetișor de copacul tăcerii și cu bratele-ți puternice să dobori la pământ toate cuvintele ce se ascund printre tăceri, toate literele ce s-au furișat printre tristeți.

Nu pot face risipă de cuvinte... prea multe gânduri se frământă în inima mea, prea multe întrebări fără răspuns.
Îți spuneam cândva că trebuie să înveți să asculți tăcerile dintre gândurile mele, să recunoști răspunsurile ce stau lipite de buzele mele, să lași mereu un zâmbet ce ți-l dăruiesc în clipele de fericire, să se odihnească pe umărul tău, pentru că au să vină zile când am să mă ascund printre singurătăți și tăceri...
Astăzi, nu pot face risipă de cuvinte... de gânduri... de litere...

În ultimul timp m-am gândit mult la viață. Cât este de importantă pentru mine, cât de mult contează viața mea pentru alții.
Cât de mult le permit altora să ucidă din mine... din visele și speranțele mele.
Cât din viața mea am risipit crezând că sunt stăpână pe timpul și destinul meu.
Îmi place să visez, să forțez granițele înțelegerii și cunoașterii, dar oare toate astea nu cumva îmi fură clipe prețioase din viață?
Mă întreb mereu, dacă nu ar fi mai bine pentru mine să-mi prind pasul în ritmul mulțimii, să merg pe drumuri bătătorite fără să caut atâtea răspunsuri. Să pot spune inimii mele să nu mai simtă atât de intens bucuriile și tristețile. Să pot pune hotar gândurilor să nu mai alerge prin locuri pustii.
Oare căutând și iar căutând, întrebându-mă și așteptând răspunsuri, nu pierd darul cel mai prețios din lumea aceasta, viața?

Mă gândesc uneori, cât de mult am greșit și continuu să greșesc față de... mine. Am luptat pentru multe lucruri în viața mea, dar nu și pentru gândurile mele. De fapt din gânduri se nasc sentimentele și emoțiile mele și de multe ori puteam să opresc la timp un gând pentru a nu-mi provoca durere, tristețe sau dezamăgire.
Acum când știu aceste lucruri încă mă lupt cu gândurile mele... încerc să învăț odată pentru totdeauna să fiu mulțumită cu cine sunt eu... cu ce am devenit... pe cine am alături.
Mă străduiesc să mă raportez la lucruri și oameni, diferit... Dar mereu intervine ceva... ceva ce îmi demonstrează că răul din oameni este real.
Nu am ținut niciodată la lucruri mai mult decât la oameni. M-am sacrificat pentru cei pe care i-am iubit și i-am apărat cu prețul reputației mele, cu riscul să fiu catalogată ”nebună” ori ”ciudată”. Nu-mi pasă de ce spun oamenii care nu mă iubesc sau nu au ajuns să mă cunoască.
Știu că nu pot schimba lumea într-un loc mai bun... nu am să pot îndrepta oamenii care au lăsat ca răutatea să le fie țel suprem în viață... nu am să pot îndrepta răul făcut asupra celor ce nu se pot apăra... dar nu am de gând să stau niciodată pe margine când am să văd nedreptatea și nesimțirea fluturându-și steagul victoriei prin fața mea, doar din teama de a nu da bine în fața asistenței...
Am văzut zilele aceasta cea mai proastă tragedie, jucată de cei mai proști actori... replici răsuflate, gesturi false, multă minciună și trădare. Deși era de așteptat de la personajele în cauză nu am vrut să le dau satisfacția să fie aplaudați la scenă deschisă... nu am vrut să joc în ”drama” regizată de ei... nu știu cum s-a făcut că nici alți membrii ai familiei nu s-au alăturat și nu au vrut să ”joace” în rolurile pregătite pentru ei. Nu mă așteptam la o astfel de reacție din partea familiei mele, știind cât de conservatori și cât de mult contează în fața lumii să păstreze aparențele. A fost un gest neașteptat de curaj făcut de familia mea. Ceva ce nu s-a întâmplat niciodată până acum în public. Actorii principali au jucat ”drama” singuri... publicul foarte numeros privea scena și nu știa ce se întâmplă... întrebarea ce plutea în aer era ”de ce familia s-a dat la o parte?”... nu mai văzuseră așa ceva...
A mai trecut peste viața mea o mare durere... am rămas iarăși mai puțini... dar un lucru știu sigur... suntem cei mai puternici pentru că suntem uniți...
Pentru noi, viața merge înainte... curând este o nouă reuniune de familie... va fi cea mai grea întâlnire... câteva nume nu trebuie rostite...
Niciodată... nimeni nu a fost exclus din familie până acum... chiar dacă nu era cum ”trebuie”, se făcea zid în jurul lui și era protejat și apărat. Este pentru prima dată când se ridică un zid al tăcerii și respingerii în jurul unor membrii ai familiei... este pentru prima dată când cineva nu este invitat la o reuniune importantă a familiei, asta însemnând că a făcut ceva nepermis de rău... ceva ce nu poate fi îndreptat sau tolerat... Familia mea a avut mereu reguli dure, dar nu a marginalizat încă pe nimeni... dar o astfel de pedeapsă este o recunoaștere publică căci cine procedează astfel nu are ce căuta în familia noastră. Nu putem îndrepta răul făcut pentru cine nu mai este alături de noi... dar putem să luăm atitudine pentru cei rămași care sunt autorii morali ai acestei tragedii...

Pentru cei care nu au încă răspunsul la ce s-a întamplat... o să afle curând...  răul nu învinge pentru multă vreme...

Dragostea, transformă viața în cântec, dragostea transformă inima într-un poem de iubire...
Dragostea ne învață că ea poate exista oriunde chiar dacă pentru o clipă nu reușim să o vedem, dragostea nu ne părăsește niciodată... dragostea adevărată atinge inimile înainte să se cunoască...
Dragostea este scânteia ce face sufletul să strălucească și aprinde flacăra speranței în inima noastă.
Am căutat mult dragostea, acea legătură magică ce prinde inimile împreună, dar am avut parte de multă dezamăgire pentru că am căutat unde nu trebuia. Am căutat dragostea în inimi pustii și reci, prin inimi egoiste pline de răutate. Am străbătut cărări și drumuri în căutarea dragostei când de fapt ea, era așa aproape de mine.
Dragostea m-a găsit pe mine, într-un moment când nu mai speram, când încetasem să mai caut...

Când ești departe... visez că ating timpul ce te va aduce aproape de inima mea.
Când sunt departe de tine... ochii tăi albaștrii sunt stele ce-mi luminează drumul înspre tine.
Când simt că te pierd... pun în calea ta cărări neumblate ce duc doar înspre inima mea.
Când simt că vreau să plec... îmi leg inima de inima ta și mă ascund în iubirea ta.

Fiecare zi ce se rupe de pe trupul timpului aduce cu ea parfumul iubirii mai aproape de inima mea.
Fiecare clipă ce se desprinde din trupul zilei aduce cu ea o porție de împlinire.
Fiecare zi, fiecare clipă, inima mea se ascunde în inima ta.
Fiecare zi, fiecare clipă este ca o promisiune că inima mea va învăța să zâmbească aproape de inima ta.
Fiecare zi, fiecare clipă îmi confirmă tot mai mult că inimile noastre s-au cunoscut încă de la începutul lumii.